Hai să recunoaştem. Motivele pentru care facem anumite lucruri în viaţa sunt rar cele pe care le expunem coerent şi raţional în faţa celorlalţi sau chiar în mintea noastră în liste pro şi contra. Dar lucrurile alea care ne sună copilăresc-nepoliticos-kinky-ciudat-pueril-răutăcios-extravagant şi ne e cam ruşine să le spunem cu voce tare, sunt de fapt cine suntem. E miezul nostru adevărat, îmbrăcat în imaginea noastră lumească, la fel cum organele şi muşchii (şi toate chestiile alea scary de pe planşele de anatomie, care ne amintesc ca suntem carne muritoare, nu spirit, suferinţe şi sentimente) sunt îmbrăcate în epidermă. Poate cum autorul ca om e „îmbrăcat” în cartea pe care o scrie. Sau cel puţin aşa cred eu despre cărţile care au de spus ceva. Da, depinde de carte. Depinde de om. Imaginea aceea lumească pe care încercăm să o construim după chipul şi semănarea noastră, dar nu prea ne iese şi cumva ne trezim ajustând-o pe la colţuri sau chiar prin părţile esenţiale pentru a fi iubită, înţeleasă şi apreciată. Dar e ok să fie aşa. Omenesc, prea omenesc. Căci cine vede adevărul ăsta (ca atâtea altele care stau sub pieliţa subţire a realităţii) şi se revoltă şi suferă pentru asta ajunge probabil nebun sau sinucigaş.
Aşa că dacă ar fi să enumăr motivele pentru care aş vrea să citesc Viseptol, ar fi unele total neacceptabile pentru o recenzie de roman. Adică aş zice ce mi-a trecut prin minte când am citit cele câteva pagini din carte în librărie si recenzia de pe hyperliteratura:
…pentru că George Vasilievici s-a sinucis în ziua când tata ar fi împlinit 62 de ani şi ca atâtea alte coincidenţe inexplicabile şi cumva fără sens, mă izbesc în moalele piptului şi nu pot să mi le scot din cap. Da, timpul curge înainte liniştit şi fără noi
…pentru că George Vasilievici s-a născut în acelaşi oraş ca mama mea, unde am petrecut si eu veri lungi, cu alţi copii de pe la blocuri, pe maidane, printre ruinele din spatele muzeului de istorie, pe străzile cu case vechi şi dărăpănate din peninsulă, printre barăcile şi stabilopozii din portul pescăresc, şi e posibil să ne fi întâlnit
…pentru că mă atrag şi mă sperie în aceeaşi măsură sinucigaşii, melancolicii, nebunii şi depresivii (cum ar zice vară-mea, o tipă foarte faină şi deşteaptă, cu picioarele pe pământ, plus un doctorat în feminism, care îmi zice adevărul cum numai cineva care ne ştie de când ne jucam cu lopăţica în nisip o poate face: „Unde-i găseşti, mă, pe toţi supăraţii aştia, crezi că poţi să-i salvezi şi ei o sa te iubească pentru asta?”)
…pentru că deja mi-e ruşine să dau târcoale cărţii în Cărtureşti sau Humanitas şi va trebui să îmi încalc promisiunea de a nu-mi mai cumpăra cărţi măcar anul ăsta, sau măcar cât sunt şomeră şi că o să le citesc pe cele care mă aşteaptă cuminţi acasă (sau tot imi zic ca o să merg la biblioteca publică)
…pentru că m-a atras ideea de a scrie recenzia unei cărţi pe care nu am citit-o
…pentru că după primele rânduri pe care le-am citit din Viseptol în picioare lângă un raft din librărie, m-a izbit aceeaşi atmosferă ca în „Do Androids dream of electric sheep” de Philip K Dick, pe care am adorat-o de la prima la ultima filă, dar şi amintirea din copilărie a câinelui alb gigantic zburator din Neverending story
…pentru că în timp ce scriam asta, am avut un fel de vis sau fantezie (să-i zicem literară) cu ochii deschisi (ţi se întâmplă şi ţie, da?), în care se făcea că eram în camera mea scriind, soarele venea cald pe geam prin perdelele galbene şi deodată aud un zgomot din bucătărie, deşi eram singură acasă. Soarele intră brusc după un nor şi începe să-mi bată inima nebuneşte. Merg spre bucătărie cu paşi furişaţi de-a lungul holului şi aud un râs strident şi spart şi un clinchet de pahare. Mai înaintez câţiva paşi şi îi văd: la masa din bucătărie stăteau Janis Joplin şi Jimmy Hendrix, cu o sticlă de whiskey între ei pe muşama vorbind cu accentul lor din sud, dar nu mă bagă în seamă. Îmi zic că trebuie că visez şi mă retrag încet pe hol şi dau peste Jim Morrison în pantalonii lui de piele, arâtând la fel de frumos ca în fotografii, cu ochii ca două hăuri negre, rătăcit, spunând The end, the end. Intru în baie şi pe marginea căzii stă Jeff Buckley cântând la chitară Halleluyah. În dormitor stau întinse pe pat ţinându-se de mână, cu pletele răsfirate pe cearceaf şi chicotind Sylvia Plath şi Virginia Wolf. Mă întorc cu paşi nesiguri la mine în cameră, iar pe scaunul meu stă Chris McCandless, scrijelind pe birou, cum a făcut-o şi în rulota din Alaska, „Happiness real only when shared”. Şi atunci cineva mă bate pe umăr şi e George Vasilievici care-mi zâmbeşte şi-mi spune „Nu, nu e deloc aşa cum crezi”
Şi acum o sa se întrebe dacă e adevărat ce ai scris, dar nu au de unde să ştie, pentru că nu te cunosc. Şi crezi că o să scapi aşa uşor în loc de recenzie, cu tertipuri ieftine şi emoţionante, cu o scriitura ca o labă tristă în faţa cititorului credul şi impresionabil (ca mine).
Motivul pentru care vreau să citesc Viseptol de George Vasilievici este ăsta (recenzie pe Hyperliteratura):
“Dacă ar fi să căutăm un corespondent al termenului “mind-blowing” în literatura română, cred că primul titlu ar trebui să fie Viseptolul lui George Vasilievici.”
…şi ăsta
“Geroge nu a scris doar un roman pentru că nici nu scria, cum spune Mugur Grosu, ci arunca în cititori cu monede, convins că fiecare e o fântână miraculoasă, care împlineşte dorinţe. Pentru fiecare câte-un talant. Atâtea dorinţe avea!.”
…şi ăsta:
“Romanul Viseptol abundă de orginalitate şi fantezie. Exact lucrurile pe care le căuta George, cu disperare aş spune, şi, dacă de primul său roman, Yoyo, a fost nemulţumit că acest mix nu i-a ieşit, acum cred cu adevărat că poate fi “împăcat”. Nu mai avem cum să-l întrebăm, desigur, dar e de ajuns să facem comparaţia cu orice roman românesc publicat de “noua generaţie” pentru a sesiza diferenţele vizibile.”
Si gata
