Luna si doi bani jumatate

Nu stiu cine a recomandat oamenilor ca, pentru matuirea sufletului, sa indeplineasca zilnic doua fapte ce nu le sunt pe plac. In orice caz a fost un intelep si eu i-am urmat sfatul cu sfintenie, pentru ca in fiecare zi ma dau jos din pat si in fiecare seara ma duc la culcare. Dar, intrucat vadesc o inclinare spre ascetism, imi supun , in fiecare saptamana, trupul la cazne severe: nu omit niciodata sa citesc suplimentul literar al ziarului The Times. Este o disciplina salutara sa urmaresti imensul numar de carti care se scriu, frumoasele sperante pe care le nutresc autorii la publicare alor si soarta care le asteapta. Ce sansa exista ca una din aceste carti sa razbeasca prin noianul celorlalte? Chiar si cartile de succes n-au viata mai lunga de un sezon. Cine stie cate stradanii a depus autorul, prin ce experiente dureroase a trecut si cate strangeri de inima a incercat numai ca sa-i procure unui cititor ocazional cateva ceasuri de destindere, sau sa-i alunge plictiseala unei calatorii. Si, judecand dupa ceea ce scriu revistele, se pare ca multe dintre aceste carti sunt bine scrise si cu ingrijire, multe dintre ele au necesitat ani de truda, ba unele reprezinta chiar munca sarguitoare a unei vieti. Morala care poate fi trasa din toate acestea este ca scriitorul trebuie sa-si caute rasplata doar in bucuria creatiei si in placerea de a-si usura sufletul de povara gandurilor, fara sa se sinchiseasca de lauda sau de critica, de faptul ca opera sa are sau nua re succes.

Somerset Maugham

Posted in Somerset Maugham | Leave a comment

Autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lunga

Nici n-ar trebui sa ma uit la cer. Catre inauntrul meu ar trebui sa-mi indrept privirea. Ma uit in mine. E ca si cum m-as uita in adancurile unei fantani. Se vede oare bunatate? Nu. Tot ce se vede e firea mea. Natura mea asa cum e, individualista, capoasa, necooperanta, adesea egoista, dar care se indoieste de sine si incearca sa vada partea amuzanta a lucrurilor – sau ceva de genul asta – atunci cand se intampla ceva rau. Am carat-o in carca pe drumul asta lung, ca pe o desaga veche. Nu am carat-o de placere, La ce are in ea, e si prea grea si nici nu arata prea grozav. Mai e si peticita pe la colturi. Altceva n-am avut si am fost nevoit sa o iau pe asta cu mine. Dar, ce pot sa zic, m-am atasat de ea. Evident.

Haruki Murakami

Posted in Haruki Murakami | Leave a comment

Viseptol

Hai să recunoaştem. Motivele pentru care facem anumite lucruri în viaţa sunt rar cele pe care le expunem coerent şi raţional în faţa celorlalţi sau chiar în mintea noastră în liste pro şi contra. Dar lucrurile alea care ne sună copilăresc-nepoliticos-kinky-ciudat-pueril-răutăcios-extravagant şi ne e cam ruşine să le spunem cu voce tare, sunt de fapt cine suntem. E miezul nostru adevărat, îmbrăcat în imaginea noastră lumească, la fel cum organele şi muşchii (şi toate chestiile alea scary de pe planşele de anatomie, care ne amintesc ca suntem carne muritoare, nu spirit, suferinţe şi sentimente) sunt îmbrăcate în epidermă. Poate cum autorul ca om e „îmbrăcat” în cartea pe care o scrie. Sau cel puţin aşa cred eu despre cărţile care au de spus ceva. Da, depinde de carte. Depinde de om. Imaginea aceea lumească pe care încercăm să o construim după chipul şi semănarea noastră, dar nu prea ne iese şi cumva ne trezim ajustând-o pe la colţuri sau chiar prin părţile esenţiale pentru a fi iubită, înţeleasă şi apreciată. Dar e ok să fie aşa. Omenesc, prea omenesc. Căci cine vede adevărul ăsta (ca atâtea altele care stau sub pieliţa subţire a realităţii) şi se revoltă şi suferă pentru asta ajunge probabil nebun sau sinucigaş.

 Aşa că dacă ar fi să enumăr motivele pentru care aş vrea să citesc Viseptol, ar fi unele total neacceptabile pentru o recenzie de roman. Adică aş zice ce mi-a trecut prin minte când am citit cele câteva pagini din carte în librărie si recenzia de pe hyperliteratura:

…pentru că George Vasilievici s-a sinucis în ziua când tata ar fi împlinit 62 de ani şi ca atâtea alte coincidenţe inexplicabile şi cumva fără sens, mă izbesc în moalele piptului şi nu pot să mi le scot din cap. Da, timpul curge înainte liniştit şi fără noi

…pentru că George Vasilievici s-a născut în acelaşi oraş ca mama mea, unde am petrecut si eu veri lungi, cu alţi copii de pe la blocuri, pe maidane, printre ruinele din spatele muzeului de istorie, pe străzile cu case vechi şi dărăpănate din peninsulă, printre barăcile şi stabilopozii din portul pescăresc, şi e posibil să ne fi întâlnit

…pentru că mă atrag şi mă sperie în aceeaşi măsură sinucigaşii, melancolicii, nebunii şi depresivii (cum ar zice vară-mea, o tipă foarte faină şi deşteaptă, cu picioarele pe pământ, plus un doctorat în feminism, care îmi zice adevărul cum numai cineva care ne ştie de când ne jucam cu lopăţica în nisip o poate face: „Unde-i găseşti, mă, pe toţi supăraţii aştia, crezi că poţi să-i salvezi şi ei o sa te iubească pentru asta?”)

…pentru că deja mi-e ruşine să dau târcoale cărţii în Cărtureşti sau Humanitas şi va trebui să îmi încalc promisiunea de a nu-mi mai cumpăra cărţi măcar anul ăsta, sau măcar cât sunt şomeră şi că o să le citesc pe cele care mă aşteaptă cuminţi acasă (sau tot imi zic ca o să merg la biblioteca publică)

…pentru că m-a atras ideea de a scrie recenzia unei cărţi pe care nu am citit-o

…pentru că după primele rânduri pe care le-am citit din Viseptol în picioare lângă un raft din librărie, m-a izbit aceeaşi atmosferă ca în „Do Androids dream of electric sheep” de Philip K Dick, pe care am adorat-o de la prima la ultima filă, dar şi amintirea din copilărie a câinelui alb gigantic zburator din Neverending story

…pentru că în timp ce scriam asta, am avut un fel de vis sau fantezie (să-i zicem literară) cu ochii deschisi (ţi se întâmplă şi ţie, da?), în care se făcea că eram în camera mea scriind, soarele venea cald pe geam prin perdelele galbene şi deodată aud un zgomot din bucătărie, deşi eram singură acasă. Soarele intră brusc după un nor şi începe să-mi bată inima nebuneşte. Merg spre bucătărie cu paşi furişaţi de-a lungul holului şi aud un râs strident şi spart şi un clinchet de pahare. Mai înaintez câţiva paşi şi îi văd: la masa din bucătărie stăteau Janis Joplin şi Jimmy Hendrix, cu o sticlă de whiskey între ei pe muşama vorbind cu accentul lor din sud, dar nu mă bagă în seamă. Îmi zic că trebuie că visez şi mă retrag încet pe hol şi dau peste Jim Morrison în pantalonii lui de piele, arâtând la fel de frumos ca în fotografii, cu ochii ca două hăuri negre, rătăcit, spunând The end, the end. Intru în baie şi pe marginea căzii stă Jeff Buckley cântând la chitară Halleluyah. În dormitor stau întinse pe pat ţinându-se de mână, cu pletele răsfirate pe cearceaf şi chicotind Sylvia Plath şi Virginia Wolf. Mă întorc cu paşi nesiguri la mine în cameră, iar pe scaunul meu stă Chris McCandless, scrijelind pe birou, cum a făcut-o şi în rulota din Alaska, „Happiness real only when shared”. Şi atunci cineva mă bate pe umăr şi e George Vasilievici care-mi zâmbeşte şi-mi spune „Nu, nu e deloc aşa cum crezi”

 Şi acum o sa se întrebe dacă e adevărat ce ai scris, dar nu au de unde să ştie, pentru că nu te cunosc. Şi crezi că o să scapi aşa uşor în loc de recenzie, cu tertipuri ieftine şi emoţionante, cu o scriitura ca o labă tristă în faţa cititorului credul şi impresionabil (ca mine).

Motivul pentru care vreau să citesc Viseptol de George Vasilievici este ăsta (recenzie pe Hyperliteratura):

“Dacă ar fi să căutăm un corespondent al termenului “mind-blowing” în literatura română, cred că primul titlu ar trebui să fie Viseptolul lui George Vasilievici.”

…şi ăsta

“Geroge nu a scris doar un roman pentru că nici nu scria, cum spune Mugur Grosu, ci arunca în cititori cu monede, convins că fiecare e o fântână miraculoasă, care împlineşte dorinţe. Pentru fiecare câte-un talant. Atâtea dorinţe avea!.”

…şi ăsta:

“Romanul Viseptol abundă de orginalitate şi fantezie. Exact lucrurile pe care le căuta George, cu disperare aş spune, şi, dacă de primul său roman, Yoyo, a fost nemulţumit că acest mix nu i-a ieşit, acum cred cu adevărat că poate fi “împăcat”. Nu mai avem cum să-l întrebăm, desigur, dar e de ajuns să facem comparaţia cu orice roman românesc publicat de “noua generaţie” pentru a sesiza diferenţele vizibile.”

 Si gata

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Citadela

Dar vazandu-te framantat de despartire, mai mult decat de orice alt rau, am vrut sa te vindec si sa te invat ce inseamna prezenta. Caci fantana absenta este, totusi, un gand mai placut decat pentru cel care moare de sete decat o lume fara fantani. Si daca esti exilat pentru totdeauna, undeva departe, vei plange auzind ca ti-a ars casa.

Antoine de Saiont Exupery. Citadela

Posted in Antoine de Saint Exupery | Leave a comment

Citadela

M-am simtit cuprins de o oboseala nemaiintalnita. Si mi s-a parut mai simplu sa-mi psun ca eram parasit de credinta. Caci ma simteam fara rost si nimic nu-si mai avea rasunet in mine. Tacuse vocea care-ti vorbeste in momentele de liniste. Urcand turnul cel mai inalt, ma gandeam: “La ce bun aceste stele?” Si masurandu-mi pamamturile cu ochii, ma intrebam: “La ce bun aceste domenii?”. Si atunci cand un vaiet se ridica din orasul adormit, ma intrebam: “La ce bun aceste plansete?”. Eram pierdut, asemenea unui strain intr-o multime amestecata, a carei limba n-o vorbeste. Eram ca un vesmant pe care omul il lepadase. Abatut si singur. Eram asemenea unei case nelocuite. Imi lipsea rostul, caci nimic din mine nu mai putea fi de folos.

“Si totusi, sunt acelasi, imi spuneam, cunoscand aceleasi lucruri, constient de aceleasi amintiri, spectator al aceluiasi spectacol, dar pierdut in acest amestec fara noima”. Bazilica cea mai impunatoare, daca nu exista nimeni care s-o priveasca in intregul ei, nici care sa-i guste linistea, nici care sa-si faca din ea semnificatie a credintei sale, nu mai este decat adunatura de pietre. Acelasi lucru se intampla cu intelepciunea, perceptiile si amintirile mele. Eram adunatura de spice, fara a mai fi snop.

Ma plimbam cu pasi indiferenti prin gradina mea, asemenea cuiva care astepata pe cineva. Si care traieste intr-un univers provizoriu. Ma rugam, dar nu rugaciuni erau acelea, caci nu se ridicau dintr-un om, ci din aparenta unui om, lumanare fara flacara. “Ah, de mi-as recapata fervoarea” imi spuneam. Sttind ca fervoarea este fruct al nodului divin ce leaga lucrurile.

Antoine de Saint Exupery. Citadela

Posted in Antoine de Saint Exupery | Leave a comment

Alchimistul

- Legenda Personala este ceea ce ai vrut sa faci dintotdeauna. Toti oamenii, la inceputul tineretii, stiu care e Legenda lor Personala. In acel moment ei nu se tem sa viseze si sa doreasca tot ce-ar vrea sa faca in viata. Dar, pe masura ce trece timpul, o forta misterioasa incearca sa demonstreze ca este imposibil sa-ti realizezi Legenda Personala.

Sunt forte care par marsave, dar de fapt te invata cum sa-ti implinesti Legenda. Iti pregatesc spiritul si vointa fiindca exista un mare adevar pe planeta asta: orice ai fi sau orice ai face, cand vrei ceva cu adevarat, vrei pentru ca dorinta aceasta s-a nascut in sufletul universului. E misiunea ta pe pamant.

- Chiar daca e numai dorinta de a calatori? Sau de a te casatori cu fata unui negustor de tesaturi?

- Sau sa-ti cauti o comoara. Sufletul lumii se hraneste cu fericirea oamenilor. Sau cu nefericirea, invidia, gelozia lor. Implinirea Legendei Personale este singura indatorire a oamenilor. Totul e un singur lucru. Iar cand vrei ceva cu adevarat, tot Universul conspira la realizarea dorintei tale.

Paulo Coelho. Alchimistul

Posted in Paulo Coelho | 2 Comments

Cel mai iubit dintre pamanteni

O despartire este o astfel de repetitie a mortii, cu avantajul enorm ca totusi continuam sa traim si sa avem parte de multe bucurii simple, cum ar fi faptul uimitor de a merge pe jos, de a simti seara un fel de uitare de sine si de a ne parasi lumii somnului, de a bea un pahar de vin…si mai ales de a ne surprinde ca mai putem sa radem, sa mancam cu pofta.

Marin Preda. Cel mai iubit dintre pamanteni

Posted in Marin Preda | Leave a comment